În cadrul seriei de proiecții „Filme de artă, la Cinema Ateneu”, am avut ocazia să difuzăm capodopera cinematografică La Dolce Vita, film regizat de maestrul Federico Fellini. Un film clasic care a marcat istoria cinematografiei și care a rămas un reper esențial pentru cinefilii din toată lumea.

Vă invităm să descoperiți povestea captivantă din La Dolce Vita, văzută prin ochii celor care au trăit intens filmul și au fost purtați prin lumea fascinantă creată de Fellini.

Recenzie semnată de Cristina-Claudia Ciobotaru:

Poate că a devenit un moft al secolului XXI de a merge la cinematograf și de a viziona filme așa-zise vechi, dar nimic nu se compară cu senzația de întoarcere în timp atunci când în fața ta se desfășoară o peliculă dintr-o lume trecută. Când am aflat că Ateneul din Iași aduce pe marele ecran mult aclamata La Dolce Vita a lui Federico Fellini nu am rezistat tentației și mi-am făcut rost de bilet. Nu eram la prima întâlnire cu munca regizorului și nici cu selecția în sine, dar cinematograful are alt efect asupra filmelor decât micul ecran al laptopului ascuns printre cearșafuri și lene.

La Dolce Vita rămâne o emblemă a filmului creat în secolul XX nu doar pentru finețea cu care acesta este realizat – cadre bine alese ce prezintă o Romă a anilor 1960, care pare că nu a trecut printr-un război mondial -, ci și pentru modul în care ne pune în fața unei probleme cu care s-a confruntat întreaga omenire: cum îți revii după ce ai trecut prin teroarea unei atrocități? În perioada anilor în care se petrece acțiunea din La Dolce Vita, Italia revenea la viață după ce fascismul distrusese totul, iar oamenii cu bani împreună cu pătura de intelectuali se înecau în petreceri exclusiviste, bombastice, în activități hedoniste, care să le șteargă din minte toată suferința trăită.

Prin Marcello (interpretat de una dintre muzele masculine preferate ale lui Fellini, Marcello Mastroiani), petrecem și noi zile pline de voioșie și iresponsabilitate, dar înțelegem spre final că hedonismul nu șterge melancolia din suflet decât pe moment. Totul e deșertăciune și singura cale este acceptarea a ceea ce a fost…

Dacă ar fi să aleg o scenă preferată o aleg pe cea dinspre finalul filmului, când Marcello, ajuns la o petrecere privată petrecută într-un castel, joacă cu Emma (Yvonne Furnaux) un soi de De-a v-ați ascunselea, unde ea se pitește într-o cameră de unde șoaptele îi pot fi auzite de iubit din orice loc, în timp ce o caută. În acel moment Emma îi mărturisește atât iubirea, cât și dorința despărțirii, căci nefericirea e mai profundă decât dragostea lor.
La Dolce Vita e un must see pentru că subiectul abordat rămâne unul de actualitate: oare nu se cufundă și oamenii timpului nostru în iluzii de-un weekend tocmai pentru a scăpa de melancolia vieții de zi cu zi?